Bucegi cu filtru
8 mai 2008
Cei mai “vechi” stiu ca tigarile Bucegi nu au avut niciodata filtru. Erau o varianta badaraneasca a Carpatiului. Filtru de care va vorbesc este un melanj sinistru format din ligamentele aproape neputincioase ale genunchilor, titanul din antebratul drept, timpul insuficient intre dorinta si datorie si norii umezi la limita stelutelor de nea. Bucegiul de care vorbesc sunt cei ultra batatoriti de pantofarii bucuresteni (cei drept nu toti vin cu umbrele, tocuri si posete). De fapt nu chiar de acei Bucegi. Vorbeam de versantul nordic, versantul in care mai poti manca mure (bine, nu pe timpul acesta) din acelasi rug cu ursul, versantul in care mai poti confunda puii de prepepelita cu conuri de brad cazute (mi s-a intamplat acum vreo 4-5 ani si cand si-au dat seama ca sunt descoperiti au inceput sa misune care-ncotro, iar mama lor se prefacea ca este ranita si ma atragea afara din luminis, intr-o zona plina de urzici tropicale; bineinteles ca am asistat fascinat la aceasta piesa de teatru de o naturalete dezarmanta), versantul unde poienele mai pastreza boncanelile cerbilor in rutul ancestral si piatra nu-i udata decat de sfanta natura si transpiratia drumetului (peturile cu Scandia si Coca-Cola hodinesc trufas doar pe versantul prahovean).
Ma aflam deci dincolo de Moeciul de Sus si priveam peste plumbul pogorat de pe crestele pe care nu numai ca le banuiam, ci le si stiam ca scund o teleaga de povesti cu el si ea, cu el sau ea, cu ei si ele, povesti care uneori nu s-au incheiat tocmai bine, dar care se spun doar seara, in jurul unui foc in care se mai scurg picaturi de undelemn de pe cate o tepusa sau mai pocneste cate un cartof in jaratic. M-am asezat simplu la masa unei pensiuni cu gazda primitoare, chiar daca gratarul il facusera din carnea adusa de noi. Obolul gazdei a fost halca de miel proaspat aburinda si cartofii cu unt si ou cum numai dincolo de Cheile Gradistei poti afla. Graiul se desira anevoie la inceput, dar tuica fiarta o singura data (palinca fusese mirosita si dezavuata de gazda) si floricelele de porumb crocante au facut putina larma in casa omului si a rupt zagazul preacuviintei. Dupa “Cristos a-nviat!” si “Cat mai costa o camera?” s-a trecut catinel spre “lupul jigarit ce n-a putut dobori un carlan si s-a speriat cand a aparut berbecul” sau “aventura lui Cristea din dimineata acelui an (n.a. – Emil Cristea, un foarte cunoscut om de munte ce-a strabatut aproape toate cararuile marcate si nemarcate si care a lasat in urma lui o adevarata bibliografie, buna si pentru amatorul de lecturi cat si pentru orientarea omului cu rucsacul pe umeri, si care pe 5 ianuarie s-a incumetat sa urce in Leaota)”.
Am povestit si eu, chiar daca nu mi-am muiat mustata decat in lapte proaspat, de drumul parcurs tocmai in acea zi intr-un ARO, pe latura cealalta a Moeciului de jos, catre satul Pestera unde cumnata mea vazuse lumina zilei. Mi-a aratat satul cu bucurie si ascunsa mandrie, chiar daca in carciuma din varful unei culmi era liniste, iar casa ce i-a fost leagan ei, maica-si, bunica-si si cine stie cati inca de “-si” se afla aproape de a fi una cu pamantul. Calcand cu grija am lasat-o asa cum am gasit-o, intre cacastoarea distrusa de vant si rafale de zapada si grajdurile si ele gata sa cada. Le-am zis cum m-am asezat pe piatra unui foc stins, cu fata spre sud-est, catand fara nici un sort de izbanda crestele Bucegilor de nord. Se vedea Moeciu, se vedea cantonul Bangaleasa, zaream si valea Barbuletul, vedeam pana si poiana Gutanu, dar varful Bucsa nicicum . Mancat de pacla ce aducea mai degraba omat decat ploaie, “Batranu” strajuia tinutul de piatra ce ducea spre Bucsoiu si mai departe spre Omu cu baba sa. Apropo! Stiati ca si sus pe Omu e o baba? Acolo la 2507m altitudine am cules prima floare de colt cu mana mea. Aveam vreo paispe ani…
Ma scuturasem si ma intorsesem cu fata spre nord-vest sa nu mai traiesc in trecut. Doar nu sunt inca terminat. Privirea imi cazuse pe un alt nor. Mai spre cenusa decat cel plumburiu. Ascundea alte povesti, alte stanci, alte poteci, alte trairi… Acolo era Craiu (n.a. – Muntii Piatra Craiului). Simteam pestera Dambovicioara dupa linia culmii dinspre vest, vedeam padurea ce se intindea pe brane si vaioage pana la refugiul Grind. Miroseam cetina ce ducea prin Cheile Zanoagei pana la izbucul lui Botorog (unii ii spun fantana lui Botoroaga) si mai departe in razvratitul Zarnesti. Cate minute, ore, zile, saptamani in sir de salbaticie si independenta nu mi-au dat acele plaiuri in timpul scolii (de la generala pana la terminarea facultatii)? Acolo nu exista nici Ceausescu, nici Brejnev, dar nici Nixon si-ai lui. Iar raboj… Of!
Ma aflam deci dincolo de Moeciul de Sus si priveam peste plumbul pogorat de pe crestele pe care nu numai ca le banuiam, ci le si stiam ca scund o teleaga de povesti cu el si ea, cu el sau ea, cu ei si ele, povesti care uneori nu s-au incheiat tocmai bine, dar care se spun doar seara, in jurul unui foc in care se mai scurg picaturi de undelemn de pe cate o tepusa sau mai pocneste cate un cartof in jaratic. M-am asezat simplu la masa unei pensiuni cu gazda primitoare, chiar daca gratarul il facusera din carnea adusa de noi. Obolul gazdei a fost halca de miel proaspat aburinda si cartofii cu unt si ou cum numai dincolo de Cheile Gradistei poti afla. Graiul se desira anevoie la inceput, dar tuica fiarta o singura data (palinca fusese mirosita si dezavuata de gazda) si floricelele de porumb crocante au facut putina larma in casa omului si a rupt zagazul preacuviintei. Dupa “Cristos a-nviat!” si “Cat mai costa o camera?” s-a trecut catinel spre “lupul jigarit ce n-a putut dobori un carlan si s-a speriat cand a aparut berbecul” sau “aventura lui Cristea din dimineata acelui an (n.a. – Emil Cristea, un foarte cunoscut om de munte ce-a strabatut aproape toate cararuile marcate si nemarcate si care a lasat in urma lui o adevarata bibliografie, buna si pentru amatorul de lecturi cat si pentru orientarea omului cu rucsacul pe umeri, si care pe 5 ianuarie s-a incumetat sa urce in Leaota)”.
Am povestit si eu, chiar daca nu mi-am muiat mustata decat in lapte proaspat, de drumul parcurs tocmai in acea zi intr-un ARO, pe latura cealalta a Moeciului de jos, catre satul Pestera unde cumnata mea vazuse lumina zilei. Mi-a aratat satul cu bucurie si ascunsa mandrie, chiar daca in carciuma din varful unei culmi era liniste, iar casa ce i-a fost leagan ei, maica-si, bunica-si si cine stie cati inca de “-si” se afla aproape de a fi una cu pamantul. Calcand cu grija am lasat-o asa cum am gasit-o, intre cacastoarea distrusa de vant si rafale de zapada si grajdurile si ele gata sa cada. Le-am zis cum m-am asezat pe piatra unui foc stins, cu fata spre sud-est, catand fara nici un sort de izbanda crestele Bucegilor de nord. Se vedea Moeciu, se vedea cantonul Bangaleasa, zaream si valea Barbuletul, vedeam pana si poiana Gutanu, dar varful Bucsa nicicum . Mancat de pacla ce aducea mai degraba omat decat ploaie, “Batranu” strajuia tinutul de piatra ce ducea spre Bucsoiu si mai departe spre Omu cu baba sa. Apropo! Stiati ca si sus pe Omu e o baba? Acolo la 2507m altitudine am cules prima floare de colt cu mana mea. Aveam vreo paispe ani…
Ma scuturasem si ma intorsesem cu fata spre nord-vest sa nu mai traiesc in trecut. Doar nu sunt inca terminat. Privirea imi cazuse pe un alt nor. Mai spre cenusa decat cel plumburiu. Ascundea alte povesti, alte stanci, alte poteci, alte trairi… Acolo era Craiu (n.a. – Muntii Piatra Craiului). Simteam pestera Dambovicioara dupa linia culmii dinspre vest, vedeam padurea ce se intindea pe brane si vaioage pana la refugiul Grind. Miroseam cetina ce ducea prin Cheile Zanoagei pana la izbucul lui Botorog (unii ii spun fantana lui Botoroaga) si mai departe in razvratitul Zarnesti. Cate minute, ore, zile, saptamani in sir de salbaticie si independenta nu mi-au dat acele plaiuri in timpul scolii (de la generala pana la terminarea facultatii)? Acolo nu exista nici Ceausescu, nici Brejnev, dar nici Nixon si-ai lui. Iar raboj… Of!
Spre seara, m-am indreptat spre Halchiu la casa soacra-mi, neuitand sa-mi vizitez in treacat, la Rasnov, un vechi coleg de generala, de nebunii, de adolescenta si de emotii. Ne-am uitat in jurul nostru. El casatorit, eu la fel; el tata, eu tata; el socru, eu socru; el bunic, eu nu. O veni si timpul ala!
